Nu mai pot cu Bucureștiul

Marți. În jur de 9:20. Celebrul tramvai 32.

Pentru că trebuia să cobor, m-am îndreptat către ultima ușă. Ca de obicei, nu m-am agitat, nu m-am împins. Prefer să cobor ultima. Nici chiar ultima, că apoi mă linşează cei care vor să intre. Am stat, am așteptat să am loc și am dat să cobor, când o tanti care părea lovită de fulger s-a băgat în fața mea. A dat peste mine, am alunecat pe trepte și am ajuns în fund, cu un picior pe trotuar și cu celălalt între tramvai și trotuar.

Un domn m-a ajutat să mă ridic. Când am ajuns din nou în picioare, mi-am dat seama că șchiopătam, dar nimic grav. I could walk. Mai mult m-am speriat.

Ce mă enervează cel mai tare nu este că mă dor fundul și picioarele sau că m-am murdărit. Nope. Ce mă doare este că I didn't see it coming. Şi nu mai pot cu Bucureștiul ăsta și cu oamenii de genul ăsta din el. Și, din păcate, ziua de azi nu este o excepție.

Ultima dată când m-a încercat un sentiment similar m-am despărțit de București și am început o relație cu Clujul.